Romania Pitoreasca - Petru Suciu, Noi cei de la stiinta

Romania Pitoreasca - Petru Suciu, Noi cei de la stiinta

Cuvântul autorului

Vocația muntelui am moștenit-o de la părinții mei. La începutul Primului Război Mondial, tata a fost încorporat în armata austro-ungară şi trimis pe frontul din munţi, în prima linie. Frontul l-a purtat prin Alpii Austrieci şi Alpii Italieni. A coborât din Monte Grappa pentru a participa la cea mai sângeroasă luptă din Primul Război Mondial, bătălia de la Milano. A fost singurul supraviețuitor al companiei din care a făcut parte la începutul războiului. A fost demobilizat şi lăsat să meargă acasă. Întoarcerea la Izvorul Mureșului a reprezentat un teribil exercițiu de supraviețuire: a durat aproape două luni, prin munţi, mai tot timpul pe jos. 

Mama s-a născut şi a trăit tot timpul la munte. Mi-a povestit că într-o zi de duminică, atunci când am dat primul semn că aş vrea să-mi încep viața pământeană, se afla pe munte, la o distanţă de câteva ore de mers pe jos până acasă. A coborât cât a putut de repede, rugându-se lui Dumnezeu ca să nu mă „scape” pe drum. Eu mă grăbeam să schimb căldura pântecelui matern cu viața la munte, cu greutățile inerente acelor vremuri…
Am început să merg la munte de mic. Prima ieșire pe care nu pot să o uit a fost spre sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial când ne-am refugiat la munte din calea primului val de trupe rusești care se îndreptau spre Berlin. Apoi, după război, mergeam la „dat de sare” la animalele care „vărau” pe muntele Hășmașul Mare. Mai târziu, ca elev, am fost duși la muncă patriotică pe șantierul Hidrocentralei „V. I. Lenin” de la Bicaz. De pe platforma camionului care ne transporta am văzut pentru prima oară Piatra Altarului şi Cheile Bicazului. Imaginile acestora mi-au rămas drept simbol al inaccesibilității. Mi-am dorit din primul moment să ajung la Altarul de pe Piatră, dar viața mi-a oferit această 

șansă abia după șaizeci şi doi de ani. Bucuria acestei împliniri a fost mare, mai ales că am urcat-o de trei ori, în trei ani, succesiv. Ca orice chemare, vocația muntelui nu te aşteaptă toată viața. Ea vine, iar dacă nu este fructificată la timp, se pierde pentru totdeauna. Schimbarea statutului meu social de elev intern la un liceu de provincie în student la cea mai importantă universitate din Bucureşti, a mediului natural de munte cu cel de șes, părea că va face imposibilă fructificarea vocației cu care m-am născut. Evoluția vieții mele de tânăr student a luat însă un curs la care nici nu visam: chiar în primul an de studii am descoperit Școala de Alpinism, organizată de Centrul Universitar Bucureşti. Aici am întâlnit o altă lume, complet diferită de cea în care trăiam zi-de-zi. Aici i-am întâlnit pe cei care mi-au devenit prieteni credincioși, pentru toată viața. Cu această ocazie am trăit pentru prima oară siguranța pe care o ai după ce te-ai legat în coardă. Aici mi s-a pus pentru prima oară în mână un piolet, colțari în picioare şi am învăţat să-i folosesc. Cu acești oameni am mers ani de zile la munte, am „făcut” zeci de trasee, am trăit în tăcere bucuria sublimă de la ieșirea din traseu, dar şi drama ridicării la Cer, prea timpurie, a opt dintre apropiații mei.

Școala de Alpinism a făcut ca Muntele să devină o componentă complementară studiilor universitare. A urmat cea mai frumoasă perioadă din viața mea de „alpinist”. Am subliniat cuvântul alpinist pentru că nu am fost niciodată ceea ce se înţelege astăzi prin acest cuvânt. Am răspuns doar chemării muntelui de a-i vedea cele mai ascunse taine, cele mai frumoase locuri, mergând de cele mai multe ori pe căi accesibile numai celor inițiați. Mai târziu, locul studiilor universitare va fi luat de către profesia pentru care m-am pregătit. La fel ca şi pentru marea majoritate a tovarășilor mei de la clubul de alpinism, după acest moment a urmat retragerea treptată din „viața publică” a comunității alpine. Apariția propriei familii aduce o nouă schimbare a priorităților din viața mea. Totuşi, norocul mi-a surâs din nou, am devenit cu toții „oameni de munte”. Am început să mergem împreună şi am continuat să mă cațăr, continui să mă cațăr şi acum, la peste șaptezeci şi şase de ani, cu băieţii mei. La o atenționare recentă: „Da mai spune-le, dragă, să se potolească, o să-şi rupă gâtul”, mama băieţilor mei a răspuns cu mult calm: „Orice le-aş spune tot nu mă ascultă. Fac ce vor!” Răspunsul este generat de încrederea pe care o are în noi, la fel de mare pe cât de greu este rucsacul cu bunătățile pe care ni le pregătește şi ne obligă să le luăm cu noi de fiecare dată.

Din tot ce am trăit în cei aproape șaptezeci de ani, în care Muntele a fost prezent zi de zi în viața mea, am ales doar câteva secvențe, importante pentru mine şi, sper, de interes pentru cititor: Școala de Alpinism, Fisura Albastră, Bâlea-Lac-1963, un „catalog” al unei părți a celor care am fost „Noi, cei de la Știința” şi, la final, o experienţă personală relativ recentă: Caucaz 2012.

Școala de Alpinism, condusă cu autoritate de mentorul nostru Alexandru Filip, a format câteva sute de studenţi în spiritul civilizației muntelui. Dintre aceștia, doar o mică parte a practicat alpinismul, dar, cu siguranță, cu toții au devenit „oameni de munte”.

Generația anilor 50 a fost martoră la efortul care s-a finalizat prin nașterea celui mai frumos traseu din munţii noştri, Fisura Albastră. Pentru această generație, cât şi pentru cea a deceniului următor, parcurgerea acestui traseu reprezenta o condiție obligatorie în încercarea de a face un „doctorat” în alpinism.

Accidentul din Munţii Făgăraşului, petrecut în februarie 1963, ne-a marcat pe toţi ireversibil. Această tragedie a reprezentat „începutul sfârșitului” clubului nostru de alpinism.

Grupul nostru a fost cel mai numeros, prezent săptămânal la Refugiul Coştila şi în traseele din jur. Trecerea timpului a făcut ca numele celor care îl formau să fie uitat sau, în cel mai bun caz, ca alpinişti, să fie inclus în categoria „şi alții”. Cu toții, după ce au încetat să fie „alpinişti”, au devenit profesioniști de cea mai mare valoare în domeniile pentru care școala românească superioară i-a pregătit. Catalogul celor de la Știința cuprinde şi o parte din cei care, spiritual, erau atașați de grupul nostru, dar, în fapt, aparțineau altor cluburi.

Respectând spiritul Școlii de Alpinism, la sfârşitul cărții am inclus relatarea unei experienţe personale din ultimii ani, o mică „expediție” în munţii Caucazului. Acești munţi oferă unui alpinist aproape tot ce îşi poate dori, fără a fi obligat să meargă la mii de kilometri depărtare cu cheltuieli pe care marea majoritate a iubitorilor de munte şi alpinism nu şi le pot permite.

Solidaritatea dintre noi, cei de la Știința, s-a manifestat, pe toată durata elaborării acestei cărţi, ca pe vremuri. Robert Domneşteanu şi Victor Panaitescu, cei sub ascultarea cărora am fost în perioada de formare, m-au susținut cu generozitate cu amintirile, fotografiile şi jurnalele lor. Rezultatul o să-l vedeți în carte. Le mulțumesc.

Lui Mircea Săndulescu îi mulțumesc pentru transmiterea primului impuls şi susținere constantă, pe toată durata de elaborare a cărții.

Domnului Mihai Ogrinji, editorul cărții, îi mulțumesc pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine, pentru că şi-a păstrat încrederea într-un autor nu tocmai comod, care tot timpul avea altceva de făcut, mai important decât scrierea cărții la care se angajase.

Cu fiul meu, părintele Dan Suciu, am urcat pentru ultima oară un traseu la coardă dublă. Eu aveam cincizeci de ani, el șaisprezece. La șaizeci de ani am urcat împreună pe Mont Blanc. La șaptezeci şi unu de ani am urcat, tot împreună, pe Elbrus. De curând, mi-a spus bucuros: Am găsit vârful pe care-l vom urca când vei împlini optzeci de ani, un vârf cu altitudinea de 467 metri, Țuțuiatul din munţii Măcinului. Între acești ani aniversari am făcut, tot împreună, numeroase ture, poate cele mai frumoase din viața mea de „om de munte”. Mă gândesc câtă dreptate a avut când a scris, cu mult timp în urmă, un inspirat articol cu titlul: „Cine nu are copii să-şi cumpere”. Eu nu a trebuit să-i cumpăr, mi i-a dat Dumnezeu.

Dedic această carte prietenilor mei de la Știința, celor ridicați la Cer şi deopotrivă celor care încă mai trăiesc şi astăzi, cu discreție, sublima bucurie a Muntelui.

Izvorul Mureșului, decembrie, 2017 

Petru SUCIU

Spune-ţi opinia

Autentifică-te sau Înregistrează un cont nou pentru a putea scie o opinie
  • 32,00 RON

Opţiuni disponibile

Etichete:Carte, Carti